“Nu nazui, o, suflete, catre viata nemuritoare, ci
culege tot ce sta-n putinta pamântestii tale
alcatuiri”. PINDAR – Pythice III
Acest prea calm Acoperis, pe care
Trec porumbei, sub pini si morti tresare;
Aci-n amiaza dreapta, mari scântei
Fac marea, marea pururea pornita.
O, dupa-atâtea gânduri – ce ispita.
Sa-ti pierzi privirea-n linisti largi de zei !
Ce pur efort de vagi sclipiri consuma
Orice minuscul diamant de spuma,
Ce pace – pare ca se naste-aci !
Când peste-abis un soare se asterne,
Odrasle pure din lucrari eterne,
Scânteie timpul, Visu-nseamna-a sti.
Tezaur fix, templu-al Minervei(1), masa
De lene si de pace ne-ndoioasa,
Semeata apa, ochiu ce-ascunzi piezis
Atâta somn sub val cu-aprins rasfulet,
Tacerea mea !…O, tu palat în suflet,
Cu solzi de aur mii, Acoperis !
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape !
Împrejmuit de ochiul meu de ape,
În punctul-acesta urc, cu el ma-nvat;
Si ca spre zei ofranda mea înalta,
Senine strafulgerari îsi salta
Catre-naltimi un suveran dispret.
Cum fructu-si pierde-n desfatari esenta,
Cum îsi preschimba în nectar absenta
În gura-n care piere forma lui,
Inspir aici cenusa-mi viitoare,
Si cerul cânta-n sufletul ce moare
Schimbarea-n zvon a tarmilor verzui.
O, cer frumos, priveste-ma-n schimbare !
Satul de-atâta aspra-nfumurare
Si strania mea lene lepadând,
Ma dau acestor spatii de vapaie;
Peste morminte umbra mea se-ndoaie
Si ma desprind cu pasul ei plapând.
Cu sufletul dat flacarilor prada,
Eu te sustin, justitie cu spada
A razelor în tremur crud si pal !
Te-ntorc pe treapta ta dintâi, senina:
Priveste-te !…Dar ca sa-ntorc lumina,
Ursuze umbre-mi cer salas egal.
Al meu, în mine însumi, numai mie,
Sub inima – izvor de poezie -,
între neant si faptul pur, astept
Ecoul vast al maretiei mele
Fântâna sumbra, rasunând sub stele
De-un gol mereu neîmplinit în piept.
Captiva mincinoasa din frunzare,
Golf lacom de scheletice gratare,
Stii tu, pe ochii-nchisi, de taine grei,
Ce corp m-atrage-n moartea-i lenevoasa,
Ce frunte-l duce-n tarina osoasa ?
Un fulger cade-aici pe-absentii mei.
Închis, sfintit, cu foc fara tulpina,
Fragment de lut´naltat catre lumina,
Îmi place-acest tarâm cu torte-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâta marmora pe-atâtea umbre ;
Peste morminte doarme-un val fidel !
Catea splendida, alunga-nchinatorii
La idoli ! Când cu zâmbet cu pastorii
Îmi pasc încet, misteriose oi,
O turma alba de morminte lente,
Goneste porumbitele prudente,
Visele vane, îngerii vioi !
Aici pe culme, viitoru-i lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Si totu-i ars, surpat, primit din plin
În aer, dintr-o apriga esenta…
Iar viata vasta, beata de absenta,
Amaru-i dulce, spiritul senin.
Ce bine-ascunsi stau mortii-n lut, sub haina
Ce-i încalzeste si le soarbe taina.
Amiaza-n nemiscare. – Amiaza, sus,
Gândindu-se pe sine, se desfata…
Cap împlinit, coroana fara pata,
Eu sunt în tine cel schimbat pe-ascuns.
Tu-n mine doar îti poti contine chinul !
Cainta, teama, sila mea, dezbinul
Sunt zgura diamantului tau mut…
Dar jos, în noaptea lor cea grea de marmori,
Un vag popor la radacini de arbori
De partea ta, alene, a trecut.
Ei s-au topit într-o absenta deasa,
Un lut roscat a supt licoarea groasa,
Iar harul vietii-n flori li s-a prelins !
Ah! Unde-s ale mortilor cuvinte,
Suflarea lor si farmecul fierbinte ?
Azi larva toarce-n ochiul care-a plâns.
Al fetei magulite gingas tipat,
Privirea, dintii, genele cu sclipat,
Fermecatorul sân zvâcnind cu foc,
Sclipirea gurii date fara preget,
Si darul ultim, aparat cu-n deget,
Toate se-ngroapa si reintra-n joc !
Iar tu, tu suflet mare, crezi întruna
Ca visul nu-i asemeni cu minciuna,
Asa cum val si aur sunt aici?
O sa mai cânti tu când vei fi doar aburi ?
Ah ! Toate trec ! Poros, ma scurg pe jghiaburi;
Chiar sfântul neastâmpar va pieri !
O, neagra nemurire aurita,
Consolatore-ngrozitor gatita,
Ce faci din moartea noastra sân matern,
Pioasa cursa, mincinoase buze !
Cel ce cunoaste – cum sa nu refuze
Un craniu vid si râsul lui etern !
Parinti adânci, voi frunti nelocuite,
Ce sub povara gliei azvârlite,
Usorii nostri pasi i-ati confundat,
Adevaratul vierme care roade
Nu-i pentru voi ce stati sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat !
Iubire, sau de mine însumi ura ?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muscatura
Ca zeci de nume, toate, îi convin !
Ei si ! El vede, vrea, viseaza,-atinge !
Îi place carnea mea zvâcnind de sânge
Si, chiar când dorm, visând îi apartin !
O, Zenon !(2) M-ai strapuns cu-acea sageata
Ce zboara si vibreaza, nemiscata !
Din zvon ma nasc, sageata m-a ranit !
Ah, soarele !…Ce umbra ca de broasca
Pe sufletu-n crispare nefireasca,
Ahile cu pasi mari, dar tintuit !
Nu! Haide! Sus! Spre clipa urmatoare !
Tu, corp, zdrobeste-mi forma gânditoare !
Tu soarbe, sân, izvoarele de vânt !
O boare rece, – a marii ce se zbate,
Îmi da iar suflet…Ah! vigori sarate!
M-arunc în val si ies din el cântând!
Da! Mare vasta în delir si lupta,
Tu, piele de pantera, manta rupta
De mii si mii de sori, ca-ntr-un macel,
Tu hidra, de albastra-ti carne beata,
Ce-ti musti întruna coada scânteiata
Într-un tumult cu linistea la fel.
Porneste vântul!… Viata-si cere partea !
Un aer vast îmi frunzareste cartea,
Din stânci pornesc talazuri noi, în jur !
Zburati, orbite file! Valuri clare,
Sfarmati Acoperisul calm pe care,
Ca pasari, pânze ciuguleau azur !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu