testu' lu' Chirila

partea I

Imi doresc foarte mult sa plec undeva departe. Undeva unde nu ma cunoaste nimeni. Sa o iau de la 0 si sa ma ridic incetisor, sa realizez ceva prin propriile mele puteri. Sa stiu ca am reusit prin fortele mele. Imi doresc sa ma trezesc in acel oras aglomerat, acel oras care nu doarme niciodata, acel oras in care vibreaza viata: New York. Pentru ca, asa cum spune melodia lui Frank Sinatra, daca voi reusi acolo, voi reusi oriunde in lume.

In copilarie am fost un copil fericit. Atat cat s-a putut. Parintii m-au iubit, si inca ma iubesc; m-au plimbat prin toata tara; nu am simtit lipsuri, nu am primit batai. Ceea ce mi-a lipsit atunci si probabil imi lipseste si astazi este putin mai multa libertate in tot ceea ce fac si incurajarea ca ceea ce fac este cel mai bine (chiar daca poate nu sunt de acord de fiecare data cu deciziile pe care le iau). Si poate mi-a mai lipsit, uneori, un tata. Un tata care sa sperie baietii, care sa vina sa ma ia noaptea tarziu de undeva, care sa-mi dea un sfat, sa aiba grija de mine. (*precizez ca tata a murit cand am implinit eu 12 ani).

Intre 16 si 20 de ani am invatat ce este viata. Am invatat ce inseamna sa razi, sa plangi, sa ajuti, sa fii mintit, inselat; sa crezi si sa nu crezi, sa ai curaj, sa fii tu!Am fost fericita, am trait, am iubit, am daruit, si...am facut si greseli, bineinteles. Cea mai mare greseala pe care am facut-o in acea perioada ... nu stiu, poate ca m-am maturizat prea repede, sau din contra nu m-am maturizat deloc, dar am aratat ca as fi matura! Trebuia sa raman copil pentru mai mult timp.

Muzica si plimbarile lungi pe bicicleta sunt cele care ma linistesc intotdeauna. Indiferent cate se intampla, si cate lacrimi adun, muzica tare in casti si plimbarea cu bicicleta fac sa rasara curcubeul. Ma nelinistesc gandurile, surprizele, expectativele ... nu imi place sa nu stiu, sa nu cunosc, si atunci cand se intampla sa nu stiu ceva, e groaznic.

Cea mai mare frica a mea...singuratatea! Nu imi place sa fiu singura pentru nimic in lume. Trebuie sa ies, sa vad, sa cunosc, sa comunic, sa dansez...Am si momente in care imi doresc sa fiu singura, sa imi plang destinul, supararile; sa-mi innec visul pierdut; dar cu toate astea nu vreau sa raman singura. Iar cea mai mare frica in raport cu un barbat nu e mult diferita. Tine tot de teama de singuratate, dar atunci cand te paraseste un barbat, plangi o zi-doua(asta daca l-ai iubit), insa apoi intra un alt barbat in viata ta...

Nu stiu daca am facut fericit pe cineva vreodata. Poate pe parintii mei atunci cand m-am nascut.

Cand am fost eu fericita? De multe ori. Fericirea este ascunsa in lucrurile marunte, si daca stii sa o gasesti poti spune ca ai fost/esti fericit. Am fost fericita in copilarie cand plecam cu parintii in delegatii/vacante/concedii in tara; am fost fericita pentru fiecare cadou primit; am fost fericita cand am invatat sa scriu, sa citesc, sa merg cu bicicleta; am fost fericita cand am fost acceptata la master, cand mi-am luat diploma, cand mi-am luat permisul. Sunt fericita de cate ori iubesc si sunt iubita. Sunt fericita ori de cate ori sunt libera. Sunt fericita ori de cate ori merg la o piesa de teatru, ies cu prietenii, beau un pahar de vin, mananc o ciocolata; si o sa mai fie multe momente cand voi fi fericita. Daca am spus vreodata ca sunt fericita? Da..."nimic in lume nu ma opreste sa urlu tare: sunt fericit!!! nu-mi strigati ce sa fac fiindca timpu-i un ac, iar noi suntem ata din el".

Ce m-a ranit pana acum cel mai mult la oamenii de langa mine: prieteni, colegi, familie; cred ca a fost indiferenta. Poate si pentru ca atunci cand cineva iti este drag ai anumite asteptari; iar daca acel cineva nu raspunde conform asteptarilor tale, si mai apare si distanta, nepasarea, tacerea, indiferenta...ajunge sa te raneasca, sa doara, sa plangi, sa suferi.