I am capable of really anything

anything...
and I mean it.

Uneori - de cele mai multe ori - ai nevoie de un sut in fund, pentru a realiza ceea ce stiai si iti era teama sa actionezi in consecinta.


Si, sutul a fost dat...sau parul(bata) in cap. :))


Stiu ca pot mai mult, si voi face mai mult... intr-o zi. Stiu ca nu este usor, dar mai stiu ca voi incerca si nu ma voi lasa pana nu voi reusi.
Nu sunt doar niste vorbe scrise aici pe blog...este ceea ce cred, si vreau, si urmeaza sa fac ceva pentru asta.

Daca viata iti da lamai, cere si tequila!
Pentru ca viata, in esenta ei, este frumoasa si merita traita. Chiar daca mai asculti o melodie hip hop cu prostii sau o balada de dor si jale...nu inseamna ca nu poti avea trairi intense, ca nu te poti bucura de viata sau ca nu iubesti.

Imi e dor de un club, de vibratiile inimii pe muzica, de o bere rece, de nisip si valuri mari care spulbera tot, de vantul rece pe varful unui munte ...

"Romania are nevoie de perfuzii"...cata dreptate

Intro (ViLLy):

Unde s-au dus, când au apus // Anii de sus ai gloriei lor…

Refren (x2) (ViLLy):

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, // Caii şi flintele haiducilor…

Uzzi Intro:

Am vrut să fie nu doar BUG Mafia…

Am vrut să fie o ţară-ntragă pentru o ţară-ntreagă…

B.U.G. Mafia…

Uzzi Strofa I:

Viaţa-i un cadou frumos şi unu de căcat, // De căcat să trăieşti în România defapt…

Nu că e ceaţă, praf, e un sistem bolnav, // Într-o ţară frumoasă pe care-o fac pilaf…

Târfe ordinare cu un singur scop, // Să ne sece pe toţi ca ei să fie-n top,

Nu contează cine moare, dacă moare, cum trăieşte, // Că oamenii se-aruncă de pe blocuri orbeşte,

Că oamenii-şi dau foc pentru că nu au de mâncare, // Că se moare în spitale de atâta nepăsare,

Că se spânzură copiii de dor pentru părinţi // Plecaţi afară, unii cu multă şcoală,

Că n-au mai suportat bătaia de joc, // Politică pe băţ cu Pic şi Poc…

În morţii voştri de hoţi cu pretenţii de lorzi, // Genocid cu altă faţă, să vă văd pe toţi morţi

Acum!

Tataee Strofa I:

Mai bine beau oţet, mă jur, // Decât s-ascult ziarişti cum îi ling pe ăştia-n cur,

Decât s-ascult cum au pus-o ei de-un blat… // O parte din presă încă presează doar căcat…

Cum că se face, cum că se drege, // Cum că pe ei nimeni nu îi mai inţelege…

Ar trebui ca cineva să îi alerge // Şi să îi mângâie pe spate cu ciomege…

E vina mea // C-am aşteptat atâţia ani… “Poate s-o schimba ceva…”

N-am realizat că am duşmani p-aici, // Stai aşa că o s-ascut şi eu lama de la brici…

Mi-a zis un frate să tac, să fiu atent // C-o să trimită garda să mă ducă la ciment,

Dar ţip cât pot de tare pan-o să cad în cavou // Bag pula-n lume şi apoi v-o fac cadou!

Refren (x2) (ViLLy):

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, // Caii şi flintele haiducilor…

Refren secundar (Tataee):

Sunt aici, la mine sub tricou, // Răsună-n mintea mea zi de zi ca un ecou…

Să sufăr eu pentru voi?... O zic din nou… // Bag pula-n lume şi v-o fac cadou!

Caddillac Strofa I:

Ridicaţi drapelu’ sus, sus, să se vadă… // Scrieţi pe el “România e de pradă”

Că merg oamenii cu capu’ plecat pe stradă, // Apăsaţi de o viaţă de corvoadă…

Bravadă în mass-media, guvernu’ face media, // Trăim bine, să mor eu, asta-i concluzia...

Europeni... Da’ pentru cine nu ştia, // Europenii, pe le noi, au spor de lumea-a-treia…

Înţelegi care-i ideea? Ăştia ne fac, // La fel de sigur cum mi se spune Caddillac…

Ne vând ca sclavi, după cum le e pe plac, // Ştii că degeaba strig eu, dacă alţii tac…

Un drogat ameninţă cu acu’ infectat, // Dar un doctor este cel care te-nţeapă cu el de fapt…

E ca dracu, plouă cu căcat, // Ai grijă cât respiri, să nu fii impozitat…

Uzzi Strofa I:

Acum! leşinaţi în drum // Justiţia dreaptă se strâmbă oricum,

Că e oarbă şi nu vede când şi cum aplică lege, // Noi suntem proşti, nu ştim, nu-nţelegem…

Dacă-nţelegem ce? La modu ăsta e! // Scapă cine trebuie da' curge cu pedepse,

Vin gaborii-n maşini pe care scrie aşa... // ''Siguranţă şi încredere'', aaahhaaaaa..

Cum să ai încredere? ce siguranţă frăţioare? // Când gaborii se uită-n timp ce unu-şi ia topoare…

Când gaborii drogaţi vând droguri la drogaţi… // America de sud suntem, toţi traficanţi,

Ţara lu' Papură Vodă, omu’ integru... // Să v-ajungă boala noastră, n-o să ne-mbrăcăm în negru

Continuaţi lipitori, sugeţi tot, miştooo… // Preparăm bombele şi vi le dăm cadoo…

Refren (x2) (ViLLy):

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, // Caii şi flintele haiducilor…

Refren secundar (Tataee):

Sunt aici, la mine sub tricou, // Răsună-n mintea mea zi de zi ca un ecou…

Să sufăr eu pentru voi?... O zic din nou… // Bag pula-n lume şi v-o fac cadou!

Tataee Strofa a II-a:

Doamnelor şi domnilor, vă doresc // Să muriţi cu toţii-n chinuri, că aşa ar fi firesc…

Ce-aţi făcut?... Mi-aţi amanetat copilu’, // Deşi încă nu-i născut, tre’ s-aducă bani cu kilu’…

Aş vrea să zboare sticle incendiare, // Să sparg-asurzitor geamuri guvernamentale

Că aţi lăsat bătrâni fără alinare // Şi aţi adus profesorii în prag de disperare…

Toată lumea e în prag de disperare // Şi copii voştri cheltuiesc banii noştri-n soare…

Nesimţire mare… Zic pe faţă, // Părinţii mei n-au strâns atât, deşi-au muncit o viaţă…

Ar trebui să vă sechestrăm, // În plină stradă să vă dezbrăcăm,

Să defilaţi în pielea goală pentru un popor falit, // Să purtaţi peste organe declaraţiile de venit…

Caddillac Strofa a II-a:

Revoluţia-i o tânără fată acum, // Are 20 de ani şi-a apucat-o pe un drum…

Guvernu’ a promis că o ajută, dar vrea întâi s-o fută, // Însă revoluţia nu e curvă…

În schimb, politica e şi e versată, // Poate să-ţi fută viaţa toată, dintr-o dată,

Că nu e justiţie adevărată, // Este doar o marionetă dirijată…

Suntem ascultaţi, deformat informaţi, // Cenzuraţi, jefuiţi, batjocoriţi...

Suntem împinşi la groapă sistematic şi prin sistem, // Până cineva o să ridice pumnu ferm...

Că suntem încă vii şi vrem s-avem copii // Şi pentru ei suntem în stare să vă scoatem ochii...

Şi dacă asta-i lumea oferită pe platou, // Eu-mi bag pula-n ea de lume şi v-o fac cadou…

Refren (x2) (ViLLy):

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, // Caii şi flintele haiducilor…

Refren secundar (Tataee):

Sunt aici, la mine sub tricou, // Răsună-n mintea mea zi de zi ca un ecou…

Să sufăr eu pentru voi?... O zic din nou… // Bag pula-n lume şi v-o fac cadou!

Tataee Outro:

Mult, mult respect pentru Vali Sterian… Piesele lui sunt la fel de relevante şi acum… Yeah…

Ar trebui să cadă cerul pe noi că am devenit în timp doar nişte oi… Yeah..

Pumnu’ strâns!

(Bag pula-n lume si v-o fac cadou - BUG Mafia)

dezamagita de mine...

sau nu!

cer poate prea mult...?!

Uneori intrebi doar pentru ca iti pasa. Iti pasa ce face celalalt, iti pasa ce simte celalalt, iti pasa tot, sau aproape tot...pentru ca simti tu ceva pentru celalalt.

Vrei sa stii pur si simplu ce face intr-o zi...la munca si dupa munca, in oras si in somn...vrei sa stii, si atat. Nu de ce, nu cum, nu ... pur si simplu sa stii. Se mai intampla sa ceri detalii, din cand in cand, din diferite motive, dar cred ca fiecare din noi trebuie sa faca niste compromisuri atunci cand vrea ceva.

Si asta nu inseamna posesie, sau sufocare, ci pur si simplu simtire. Vrei sa stii, vrei sa cunosti, vrei sa fii acolo langa celalalt, vrei sa te implici, pentru ca iti pasa. Vrei incredere, deschidere, respect si cunoastere.

Cred ca oricine simte ceva pentru o persoana ajunge fara voie, direct sau indirect, sa vrea sa afle mai multe despre acea persoana, sa vrea sa stie trairile acelei persoane. Pentru ca simte.

Pentru ca nu intrebi mereu, pentru ca uneori ti se spune fara a intreba, pentru ca ...

Ask me no questions, and I'll tell you no lies!

si totusi exista - some questions... pentru ca imi pasa...

Dan, capitan de plai

Vasile Alecsandri

"Bardul de la Mircesti", Vasile Alecsandri a fost pasoptist din convingere, iar opera sa, variata tematic, a marcat un timp de rascruce in evolutia scrisului romanesc.

"Dan, capitan de pla" este un poem eroic, " o capodopera egalata, prin suflul de maretie ce respira, doar de partea intai a Scrisorii III de Mihai Eminjescu". (George Munteanu)

Poemul a fost publicat in 1875 in revista "Convorbiri literare" si inclus in ciclul "Legende". Poetul a folosit ca izvor de inspiratie un cantec popular din secolul al XV-lea, pe care il foloseste ca moto.

Titlul este alcatuit din substantivul propriu Dan si apozitia dezvoltata capitan de plai. Dan este un personaj legendar, neatestat istoric, dar mentionat in cantecele populare. Apozitia capitan de plai se refera la ocupatia si pozitia principala a personajului: ostean care sta de straja la hotare. Cuvantul "capitan" are o dubla semnificatie semantica: ofiter sau guvernatorul unei provincii. Cuvantul "plai", specific romanesc, intalnit si in "Miorita" semnifica metaforic pamantul tarii. Deci, Dan este aparatorul plaiului stramosesc pentru ca Stefan l-a desemnat sa-l protejeze de cotropitori, de fortele raului.

- Povestire cu momentele subiectului-

Expozitiunea (cap I)

Dan traieste singur in mujnti meditand la trecerea timpului si regretand tineretea sa eroica.

Intriga (cap II)

Dan afla de la doi vechi stejari de navalirea tatarilor, si, desi este batran, hotaraste sa plece la lupta pentru ca "pe inima si palos rugina nu s-a pus".

Desfasurarea actiunii (cap III,IV, V)

Dan coboara la campie "calcand cu pasi gigantici pe urme mai marunte". Natura il recunoaste si il ajuta caci "raul in cunoaste si scade a sale valuri". Mergand la vechiul sau tovaras de arme, Ursan care "e de peste Milcov, pribeag misterios", Dan il determina sa participe si el la izgonirea tatarilor. Cei doi batrani pornesc la lupta dupa ce Fulga-fiica lui Ursan-ii aduce acestuia un cal. Fulga ar vrea sa-i insoteasca, dar Ursan se opune pentru a nu o expune primejdiei.

Punctul culminant (cap VI, si o parte din VII)

Batranii fac "minuni de vitejie", dar Ursan este ranit. Dan nu-si paraseste prietenul, ramanand "de paza la capul lui Ursan...precum asteapta zimbrul de lupi inconjurat...caci palosul naprasnic e vultur de otel". Fulga isi salveaza tatal, scotandu-l de pe campul de lupta, iar arcasii din Orhei ii pun pe tatari pe fuga. Ranit, Dan este luat prizonier "ca prada si trofeu". Adus in curtul hanului, capitanul refuza sa renunte la credinta crestina pantru a-si salva viata:
"Ceahlaul sub furtuna nu scade musunoi,

Eu, Dan, sub vantul soartei sa scad pagan nu voi

Deci nu-mi convine viata miselnic castigata,

......

Alb am trait un secul pe plaiul stramosesc

Si vreu cu fata alba senin sa ma sfarsesc."

Deznodamantul (cap VII)

Hanul este impresionat de maretia morala a capitanului si ii permite acestuia, ca inainte de moarte, sa ma sarute o data pamantul tarii. Dan trece Nistru:

"Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce

Isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce."

El saruta "ca pe-o moaste" pamantul tarii "ce tresare si care-l recunoaste", apoi revine in cortul hanului unde "suspina, sovaieste si palid cade mort". Impresionat, Ghirai aduce un ultim omagiu viteazului ostean:

"O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere

Avand o viata verde in timpul tineretii

Si alba ca zapa in iarna tineretii!"

-Caracterizarea lui Dan-

Dan este personajul principal al poemului "Dan, capitan de plai", prezent in toate momentele actiunii. Caracterizarea lui Dan este directa si indirecta.

Batranul Dan este un fost ostean al lui Stefan cel Mare, care traieste "ca soimul singuratic", "in pestera de stanca, pe-un munte paduratic". Comparatia "ca soimul singuratic" releva indrazneala, curajul si traiul aspru in singuratate. In locuinta sa, "pestera de stanca", in care s-a retras, Dan mediteaza asupra vietii si a curgerii timpului si regreta tot mai mult departarea de anii tineretii.

Dan intelege glasul naturii si astfel el afla de navalirea tatarilor in tara de la doi vechi stejari. Desi batran, Dan porneste la lupta, fiind manat de un fierbinte patriotism. El isi pastreaza vigoarea sufleteasca si trupeasca, si-i uraste pana la moarte pe toti dusmanii tarii:

"Pe inima si palos rugina nu s-a pus.

O, Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai

Pan' ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai!

Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu,

Cand inima-nceta-va sa bata-n peptul meu

S-atunci inima numai de-a bate sa incete

Cand voi culca sub tarna a dusmanilor cete."

Dan este si un prieten devotat: in momentul cand Ursan este ranit, Dan nu-si paraseste prietenul.

Luat prizonier de ctare Ghirai si ai sai, Dan isi pastreaza maretia si demnitatea:

"Desi cuprins de lanturi maret intra romanul!"

Pe Dan greutatile nu-l inspaimanta, vrea sa moara demn. El nu accepta compromisuri, si este un patriot inflacarat:

"Ghirai ma lasa in ora mortii grele

Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!"

Batranul Dan este increzator in urmasii sai, iar curajul , demnitatea si experienta sa de viatase dezvaluie prin vorbe intelepte:

"Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,

Caci are sa renasca mai frageda la anul!"

Uimit de curajul, intelepciunea si patriotismul lui Dan, hanul desface cu propria-i mana "cumplitul lant" sub care "leul zace" zicandu-i:

"Tata, ia calul meu si du-te!"

Dan se reintorce pe pamantul patriei grav ranit. In locul acela, de dincolo de Nistru, Dan ingenuncheaza, isi face cruce si pentru totdeauna saruta pamantul tarii sale care tresare si il recunoaste. Apoi, fiind un om care-si respecta cuvantul dat, se intoarce la Ghirai, in cortul caruia "suspina, sovaieste si palid cade mort".

Pentru felul sau de a fi, pentru eroismul, devotamentul, demnitatea si puritatea lui sufleteasca, Dan reuseste sa smulga admiratia dusmanului.

Dan este un erou popular, un model de patriotism fierbinte.

Dan, intruchiparea simbolica a patriotismulu popular reprezinta vitejia poporului romanin lupta pentru apararea si pastrarea fiintei nationale.

mail motivational

Sobieski si romanii

de Costache Negruzzi

Alaturi de Nicolae Balcescu si Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi apartine unei epoci literare in care istoria a fost model si indemn pentru redesteptarea constiintei de neam. Negruzzi este primul scriitor roman care a raspuns chemarii lui M. Kogalniceanu de a crea o literatura originala inspirata din trecutul glorios al neamului, din minunatele frumuseti naturale si din interesantele obiceiuri stramosesti.

Autorul s-a inspirat din "Letopisetul tarii Moldovei" de I. Neculce si din "Istoria Imperiului Otoman" a lu Dimitrie Cantemir, carti in care este consemnat eroismul celor 19 plaiesicare opunandu-se armatei poloneze au aparat Cetatea Neamt.

Prin titlu autorul a urmarit sa serveasca ideea Unirii Principatelor. Sobieski, regele Poloniei, este numit simplu ca un om de rand, fara sa se pomeneasca nimic despre atributele sale regale. "Romanii" are caracter generalizator, denumind pe toti locuitorii celor trei provincii romanesti, pe care autorul ii considera viteji gata de sacrificiu pentru apararea pamantului strabun.

Actiunea povestirii se petrece in toamna anului 1686, cand ramasitele vestitei armate poloneze se retrageau, prin Moldova, indreptandu-se spre tara lor. In fruntea gloatei se aflau trei oameni: primul era insusi regele Ioan Sobieski, iar cei doi erau insotitorii acestuia, hatmanii Iablonovski si Pototki.

Deodata, cum mergeau ei linistiti si posomorati, apare pe deal Cetatea Neamt. Orgoliosul Sobieski, stimulat si de lingusirile lui Pototki, se hotaraste s-o atace, pentru a nu se spune ca o cetate a aparut dinaintea lui Sobieski fara a i se cuceri.

Pentru cei 19 plaiesi din cetate, dintre care unul abia venise de la Iasi dintr-o misiune de informare, s-ar fi parut ca ziua va fi calma, daca strajerul n-ar fi dat semn de primejdie. Cei 19 plaiesi se pregatesc pentru a rezista cat mai mult oastei care inconjurase cetatea.

Sobieski trimite un sol cu porunca data plaiesilor de a inchina cetatea. Cel mai batran plaies dintre cei 19 care se aflau in cetate, si totodata conducatorul acestora dete solului un raspuns demn, intelept, hotarat si plin de ironie, alegand rezistenta.

Asedierea cetatii dureaza patru zile, timp in care din randul polonezilor pier multi ostasi si ofiteri, dar si dintre romani 10 trec hotarul vesniciei, iar trei, printre care si batranul, sunt raniti. In aceste conditii in care doar sase luptatori mai sunt intregi, iar praful de pusca si merindele se sfarsisera, batranul hotaraste sa inchine cetatea cu conditia de a-i lasa slobozi. Primind conditiile, trufasul rege Sobieski, care-si insirase oastea pe doua randuri "lasand prin mijlocul ei sa treaca garnizoana" fu cuprins de manie in momentul in care vazu iesind din cetate doar sase oameni, dintre care "trei duceau pe umerele lor alti trei ce erau raniti".

Regele Poloniei, Sobieski, vazandu-i pe plaiesi cati sunt de putini se infurie si porunci sa fie spanzurati.

Tinand seama de sfatul inteleptului si umanului Iablonovski, care-i arata ca "acesti viteji" nu si-au facut decat datoria patriotica si vrednica de toata lauda, si ca au avut norocirea de a castiga fagaduinta ca vor fi slobozi, Sobieski ca trezit din somn, multumeste vrednicului sau tovaras de arme ca l-a oprit a face o fapta rusinoasa, apoi se intoarce catre romani si spune: " Voinicilor, sunteti slobozi, mergeti in pace si spuneti copiilor si fratilor vostri ca ati avut cinstea a va impotrivi cinci zile regelui de Polonia. "

In final, plaiesii placa la casele lor, oastea dusmana "se coboara incet la vale", iara cetatea "cu portile deschise purtand pe umerele sale urmele bombelor dusmanesti, ramjase singura pe culmea inverzita, ca un mare schelet de urias."

Prin ideile care o strabat, prin mijloacele artistice, prin culoarea si varietatea limbii, povestirea reprezinta o pagina valoroasa printre lucrarile de inspiratie istorica servind ca model lui Vasile Alecsandri in drama istorica "Cetatea Neamtului", precum si lui George Cosbuc autorul baladei cu acelasi titlu.

Domnu' Trandafir

Mihail Sadoveanu

- caracterizarea personajului -

Mihail Sadoveanu supranumit "Stefan cel Mare al literaturii" sau "Ceahlaul poeziei romanesti" a fost un scriitor reprezentativ al secolului xx.

Evocarea Domnu' Trandafir a fost publicata mai intai in revista "Albina", iar in 1907 a fost injclusa in volumul "La noi in Viisoara". In aceasta naratiune, autorul, adult, isi reaminteste de zilele copilariei cu ocazia unei vizite in targusorul natal. Amintirile i-au ramas vii si luminoase deoarece considera copilaria ca cea mai fericita perioada din viata, pentru ca era lipsit de griji, traia din plin experientele vietii si considera locurile natale drept un spatiu magic.

Titlul este semnificativ si explicativ pentru continut. Apelativul "domnu" presupune respect fata de cel caruia te adresezi si este nearticulat pentru a sugera vorbirea directa. Apozitia "Trandafir" se inrudeste semantic cu numele real al invatatorului: Mihai Busuioc.

Evocarea cuprinde doua parti: in prima parte sunt relatate intamplari legate de copilarie, iar in partea a doua primii ani de scoala.

Autorul il infatiseaza pe Domnu Trandafir ca pe un om obisnuit: " Era un om bine facut, putin chel in varful capului cu ochii foarte blajini. Cand zambea se arata sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc." "Ochii foarte blajini" denota bunatatea acestui om, careia i se adauga darnicia "acolo era un par, care facea pere asa bune, din care domnu ne daruia de gustare cate doua la inceputul fiecarei vacante." "Gospodaros" si "placandu-i sa faca fiecare lucru cu randuiala" bunul invatator este caracterizat printr-o modestie specifica doar sufletelor mari.

Domnu Trandafir era un invatator deosebit: isi iubea meseria si ceea ce facea pornea din suflet: "Nu, Domnu nostru nu ne-a invatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. "

Dragostea pentru copii a invatatorului era fara margini, ii socotea copiii sai. "Ii era drag sa ne invete si parca eram copiii lui." Invatatorul facea totul cu pasiune si le insufla copiiilor sentimente inalte (dragostea de tara, de neam), placerea de a citi: "Cand trebuia cateodata, sambata dupa-amiaza, sa ne ceteasca din povestile lui Creanga, ne privea intai bland, cu un zambet linistit, tinand cartea la piept in dreptul inimii - si in banci se facea o tacere adanca."

Sub indrumarea lui, copiii invatau carte dupa puterile lor; invatatorul ii intelegea, stia sa-i laude: " Brava, baieti!" si sa-i dojeneasca: "Asta-i era manai lui cea mai mare: Mai domnule!"

Domnul Trandafir a format mintile si sufletele copiilor, fiind pentru ei un model de bunatate si daruire: "...invatatura cealalta, sufleteasca, ne-o da nu pentru ca trebuia sau i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate in el si pentru ca in acest suflet era ceva din credinta si curatenia unui apostol." Domnu' Trandafir a ramas legat de oamenii si de locurile acestea: "Dar Domnu' nu s-a dus nicaieri, a ramas acolo pe pamantul nostru, si in pamantul nostru l-au si ingropat.".

"In locul acela, odata, a trait un om" reprezinta un fel de concluzie pentru intreaga evocare. Pentru Mihail Sadoveanu invatatorul a fost un model de conduita si tinuta morala.

Podul Mirabeau - Guillaume Apollinaire

Poezia este o meditatie asupra timpului in maniera romantica. Poetul are constiinta trecerii, se poate detasa de acest loc pentru ca timpul ramane in trecut. Trecerea "ora bate" se manifesta intr-o alta circumstanta, pentru ca orice trecere este remarcata in trecut "alt taram".

Podul este o imagine a prezentului, a trairilor actuale; un loc de meditatie pentru cel care are control asupra trecutului si viitorului. ; si totodata o punte intre trecut si viitor. Nu poate avea contiinta timpului decat cel care l-a consumat.

Lumea exista doar in masura in care poate fi raportata la individ. Speranta este motorul lumii, iar aici viitorul este asociat unei sperante agresive; asemeni dulcelui stil clasic al lui N. Stanescu "eu raman".

La Apollinaire timpul este un spatiu de trecere; la Stanescu timpul este un moment de trecere.

Obiectul meditatiei lui Guillaume este povestea de dragoste traita, legata de pod, fata de care nu are nicio nostalgie; asadar o evoca lucid, rece, caci are constiinta emotiilor.

Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin
Ca dragostea noastra
Sa-mi amintesc ca orice-alin
Venea tarziu, doar dupa chin

Bate ora-n alt taram
Zile, nopti, trec, eu raman

Stam mana-n mana, ochi in ochi
cu-ardoare
Privindu-ne pe cand
In unda, sub arcada acestor maini rasare
Un cer cu vesnice priviri tremuratoare

Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman

Iubirea trece-asemeni undei blande
Iubirea se duce
Si viata lenta ne patrunde
Speranta striga cu priviri flamande

Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman

Curg zilele spre un alt destin
Nici timpul nu se-ntoarna-acum
Iubirile nu mai revin
Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin

Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman

today

like yesterday

like tomorrow

like always

Balada somnambula

- o poezie care mi-a placut mult in liceu

Federico Garcia Lorca (1898-1936) este poetul reprezentativ al Spaniei. Tema dominanta a liricii sale este viata marginalizatului.

In "Balada somnambula" Lorca construieste secvential o poveste posibila fara a respecta un fir epic, un subiect. Denotativul "somnambula" arata faptul ca este o ppoveste posibila, ca totul se petrece in somn, ca intr-un vis. Poetul urmareste aspecte din cartierul tiganilor, iubiri inflacarate si crime odioase pentru libertate.

Verdele este simbolul libertatii, si culoarea simbol a tiganilor spanioli.

Lorca pune una langa alta mai multe secvente de viata:

- fata din balcon, care sta visatoare in asteptarea iubitului. Verdele naturii se reflecta pe chipul ei. Este intuneric si doar stelele mai aduc putina lumina.

- tanarul tigan pe care fata il asteapta este injunghiat ("300 de trandafiri" are pe piept). Tanarul ajunge la o casa unde cere adapost unui varstnic, deoarece vrea sa moara omeneste intr-un pat. Insa varstnicul nu-l primeste deoarece este si el mort, caci ei se intalnesc in timp ce urca spre balcoanele verzi ale mortii - are loc un dialog in moarte.

In drumul spre Paradis injunghiatul este intrebat ce-i face fata. In timpul acesta la portile cartierului tiganesc bat garzile civile bete, ca in fiecare noapte, pentru a devasta cartierul oropsitilor.

Finalul este tragic. Fata, presimtind parca ca iubitul ei este injunghiat si este mort, se spanzura peste cheiul fantanii.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat !
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !

peste ochiul de fântână
mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

Henric al IV-lea

de Luigi Pirandello (1867-1936)

Luigi Pirandello pune accentul pe jocul dramaturgic, si vine cu ideea ce jocul de teatru trebuie sa para o improvizatie. Teatrul trebuie sa puna accent pe joc, nu pe replici; de aceea Luigi Pirandello vine cu aceasta piesa in replica la Shakespeare.

Sensurile jocului sunt: jocul nebuniei si jocul de teatru ludic, cu intentia de a evada din viata si din moarte. Pentru Hamlet, nu mai exista alta alternativa decat jocul, caci el respinge viata, dar ii este frica de moarte. Don Quijote si Hamlet simuleaza nebunia, dar Don Quijote isi pastreaza cuvantul dat, fapt de pe urma caruia Samson profita, pe cand Hamlet nu-si poate duce la bun sfarsit razbunarea, pentru ca in subconstientul sau zace dorinta de a fi succesorul tatalui sau, regasindu-se in Claudius.

Iesirea din joc pentru cei doi reprezinta moartea. Don Quijote traieste jocul cu o mare implicare, Hamlet se refugiaza in joc pentru ca nu are alta alternativa. La Hamlet jocul dureaza cateva luni. La Henric IV dureaza aproximativ 20 de ani. Henric IV intra in joc accidental, in timp ce calarea, gasind mai tarziu in acesta un refugiu.

Personajul principal al piesei lui Pirandello este un tanar aristocrat, aflat la culmile existentei sale, care are ca preocupare principala jocul. Este logodit cu Matilde Spina si are o fiica Frida. Ii place sa dea petreceri, si la una dintre acestea aristocratul propune ca invitatii sa se imbrace in personaje istorice.

El apare travestit in Henric al IV-lea, imparat german din secolul XI. Tito Belcredi, prietenul sau, ii inteapa calul cu o sulita, aristocratul cade de pe cal, toata lumea crede ca este un simplu accident, insa din acel moment personajul uita propria sa existenta si e convins ca este Henric IV.

Prietenii sai il stimuleazatransformandu-i palatul intr-un adevarat regat din secolul al XI-lea.

Dupa 12 ani brusc personajului ii revine memoria, insa alege in continuare calea jocului, se preface amnezic si il batjocoreste pe Belcredi inca 8 ani.

Frida ajunge la varsta pe care o avea mama sa cand Henric a avut accidentul. Atunci el revine la realitate, si pentru ca nimeni nu il crede, il ucide pe Belcredi, apoi se intoarce la jocul sau su se autopedepseste indirect.

Piesa se deschide cu deznodamentul si urmareste implicatiile jocului. Coborarea personajelor din tablou reprezinta coborarea fantasticului in realitate.

Pentru Henric IV jocul are functie terapeutica, el hraneste spiritul izolat de realitate si nu poate fi trait decat in limitele impuse de conventiile lui.

Henric nu are putere asupra realitatii obiective, iar acest esec duce la destramarea lumii. Atunci cand realitatea ii invadeaza jocul Henric se razvrateste impotriva acestuia.

poezie hermetica

Paul Valery (1871-1945) este un poet profund mistic, contemporan francez cu o viziune marcata de imagini criptice.

Titlul poeziei sale "Cimitirul marin" este un oximoron de ordin metaforic si ne aduce o imagine stranie: marin-marea este asociata vietii, pe cand cimitirul reflecta moartea, perimarea, stingerea. Poetul asociaza paradoxal viata si moartea ca laturi ale existentei.

Poezia are doua planuri: al nefiintei si al constiintei. Prezinta lupta dintre atitudinea pura a constiintei care se retrage in sine, in lumea cugetarii; si cea opusa, impura, a renuntarii la idealul absolut, sub vraja lucrurilor si a vietii in miscare.

Poezia este o sinteza plastica a viziunii pe care eul liric o are in timpul meditatiei sale. Meditatia are loc la amiaza, "amiaza dreapta" sugerand impresia de eternitate. Timpul amiezii este un timp fara limite, un timp infinit, timp al iesirii din istorie, timpul trairilor fascinante.

Sub "calmul acoperis", metafora a cerului, poetul aproape ca s-ar bucura de o protectie a destinului. "Dreapta amiaza" este completata de metaforele "tezaur fix" si "templul Minervei". Acest templu al intelepciunii este un reper pentru ratiune, pentru mintea care mediteaza. In toata aceasta reverie traita in tihna cimitirului exista permanenta constiinta a cunoasterii. Caci, pentru Valery "visu-nseamna - a stii".

Aici poetul vine cu ideea ca moartea este o jertfa adusa zeilor, astfel cimitirul devine un loc de jertfa in numele timpului necrutator, un loc sacramental prin metafora "altar de timp".

Prin faptul ca mor oamenii sunt pedepsiti pentru aroganta lor, metafora "justitie cu spada" fiind o metafora a sortii, a destinului. Moartea este o "catea splendida", cateaua simbolizand sensul imoralitatii.

Eul liric, ca fiinta muritoare, traieste dramatic scurgerea timpului. Sufletul omului este ca Ahile, incapabil sa-si atinga scopul sau, caci atat Ahile cat si broasca ajung in acelasi loc in acelasi timp. Deoarece la scara mare a timpului nu exista acum si dupa, viata si moarte.

“Nu nazui, o, suflete, catre viata nemuritoare, ci
culege tot ce sta-n putinta pamântestii tale
alcatuiri”. PINDAR – Pythice III

Acest prea calm Acoperis, pe care
Trec porumbei, sub pini si morti tresare;
Aci-n amiaza dreapta, mari scântei
Fac marea, marea pururea pornita.
O, dupa-atâtea gânduri – ce ispita.
Sa-ti pierzi privirea-n linisti largi de zei !

Ce pur efort de vagi sclipiri consuma
Orice minuscul diamant de spuma,
Ce pace – pare ca se naste-aci !
Când peste-abis un soare se asterne,
Odrasle pure din lucrari eterne,
Scânteie timpul, Visu-nseamna-a sti.

Tezaur fix, templu-al Minervei(1), masa
De lene si de pace ne-ndoioasa,
Semeata apa, ochiu ce-ascunzi piezis
Atâta somn sub val cu-aprins rasfulet,
Tacerea mea !…O, tu palat în suflet,
Cu solzi de aur mii, Acoperis !

Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape !
Împrejmuit de ochiul meu de ape,
În punctul-acesta urc, cu el ma-nvat;
Si ca spre zei ofranda mea înalta,
Senine strafulgerari îsi salta
Catre-naltimi un suveran dispret.

Cum fructu-si pierde-n desfatari esenta,
Cum îsi preschimba în nectar absenta
În gura-n care piere forma lui,
Inspir aici cenusa-mi viitoare,
Si cerul cânta-n sufletul ce moare
Schimbarea-n zvon a tarmilor verzui.

O, cer frumos, priveste-ma-n schimbare !
Satul de-atâta aspra-nfumurare
Si strania mea lene lepadând,
Ma dau acestor spatii de vapaie;
Peste morminte umbra mea se-ndoaie
Si ma desprind cu pasul ei plapând.

Cu sufletul dat flacarilor prada,
Eu te sustin, justitie cu spada
A razelor în tremur crud si pal !
Te-ntorc pe treapta ta dintâi, senina:
Priveste-te !…Dar ca sa-ntorc lumina,
Ursuze umbre-mi cer salas egal.

Al meu, în mine însumi, numai mie,
Sub inima – izvor de poezie -,
între neant si faptul pur, astept
Ecoul vast al maretiei mele
Fântâna sumbra, rasunând sub stele
De-un gol mereu neîmplinit în piept.

Captiva mincinoasa din frunzare,
Golf lacom de scheletice gratare,
Stii tu, pe ochii-nchisi, de taine grei,
Ce corp m-atrage-n moartea-i lenevoasa,
Ce frunte-l duce-n tarina osoasa ?
Un fulger cade-aici pe-absentii mei.

Închis, sfintit, cu foc fara tulpina,
Fragment de lut´naltat catre lumina,
Îmi place-acest tarâm cu torte-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâta marmora pe-atâtea umbre ;
Peste morminte doarme-un val fidel !

Catea splendida, alunga-nchinatorii
La idoli ! Când cu zâmbet cu pastorii
Îmi pasc încet, misteriose oi,
O turma alba de morminte lente,
Goneste porumbitele prudente,
Visele vane, îngerii vioi !

Aici pe culme, viitoru-i lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Si totu-i ars, surpat, primit din plin
În aer, dintr-o apriga esenta…
Iar viata vasta, beata de absenta,
Amaru-i dulce, spiritul senin.

Ce bine-ascunsi stau mortii-n lut, sub haina
Ce-i încalzeste si le soarbe taina.
Amiaza-n nemiscare. – Amiaza, sus,
Gândindu-se pe sine, se desfata…
Cap împlinit, coroana fara pata,
Eu sunt în tine cel schimbat pe-ascuns.

Tu-n mine doar îti poti contine chinul !
Cainta, teama, sila mea, dezbinul
Sunt zgura diamantului tau mut…
Dar jos, în noaptea lor cea grea de marmori,
Un vag popor la radacini de arbori
De partea ta, alene, a trecut.

Ei s-au topit într-o absenta deasa,
Un lut roscat a supt licoarea groasa,
Iar harul vietii-n flori li s-a prelins !
Ah! Unde-s ale mortilor cuvinte,
Suflarea lor si farmecul fierbinte ?
Azi larva toarce-n ochiul care-a plâns.

Al fetei magulite gingas tipat,
Privirea, dintii, genele cu sclipat,
Fermecatorul sân zvâcnind cu foc,
Sclipirea gurii date fara preget,
Si darul ultim, aparat cu-n deget,
Toate se-ngroapa si reintra-n joc !

Iar tu, tu suflet mare, crezi întruna
Ca visul nu-i asemeni cu minciuna,
Asa cum val si aur sunt aici?
O sa mai cânti tu când vei fi doar aburi ?
Ah ! Toate trec ! Poros, ma scurg pe jghiaburi;
Chiar sfântul neastâmpar va pieri !

O, neagra nemurire aurita,
Consolatore-ngrozitor gatita,
Ce faci din moartea noastra sân matern,
Pioasa cursa, mincinoase buze !
Cel ce cunoaste – cum sa nu refuze
Un craniu vid si râsul lui etern !

Parinti adânci, voi frunti nelocuite,
Ce sub povara gliei azvârlite,
Usorii nostri pasi i-ati confundat,
Adevaratul vierme care roade
Nu-i pentru voi ce stati sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat !

Iubire, sau de mine însumi ura ?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muscatura
Ca zeci de nume, toate, îi convin !
Ei si ! El vede, vrea, viseaza,-atinge !
Îi place carnea mea zvâcnind de sânge
Si, chiar când dorm, visând îi apartin !

O, Zenon !(2) M-ai strapuns cu-acea sageata
Ce zboara si vibreaza, nemiscata !
Din zvon ma nasc, sageata m-a ranit !
Ah, soarele !…Ce umbra ca de broasca
Pe sufletu-n crispare nefireasca,
Ahile cu pasi mari, dar tintuit !

Nu! Haide! Sus! Spre clipa urmatoare !
Tu, corp, zdrobeste-mi forma gânditoare !
Tu soarbe, sân, izvoarele de vânt !
O boare rece, – a marii ce se zbate,
Îmi da iar suflet…Ah! vigori sarate!
M-arunc în val si ies din el cântând!

Da! Mare vasta în delir si lupta,
Tu, piele de pantera, manta rupta
De mii si mii de sori, ca-ntr-un macel,
Tu hidra, de albastra-ti carne beata,
Ce-ti musti întruna coada scânteiata
Într-un tumult cu linistea la fel.

Porneste vântul!… Viata-si cere partea !
Un aer vast îmi frunzareste cartea,
Din stânci pornesc talazuri noi, în jur !
Zburati, orbite file! Valuri clare,
Sfarmati Acoperisul calm pe care,
Ca pasari, pânze ciuguleau azur !

Sunt ultimul poet cu satu-n glas

Poet rus, Serghei Esenin (1895-1925) se intoarce la principala tema a romanticilor: natura; poeziile sale fiind incadrate in neoromantism.

In poezia "Sunt ultimul poet cu satu-n glas" Esenin traieste drama dezradacinarii: da glas unor accente nostalgice, in care strabate dorul dupa un paradis pierdut. Satul isi regaseste suprema inflorire in sufletul copilului de altadata.

Verbele trecand de la timpul prezent la viitor aduc semnele mortii. Alternarea albastrului si-a galbenului luminos cu cenusiul si negrul adanceste sentimentul trecerii si al ireversibilului. Timpul este neindurator cu sufletul omului si al satului de odinioara. Drama capata fior mioritic prin viziunea trecerii dincolo in moarte.

Sunt ultimul poet cu satu-n glas,
Podet umil de scânduri în cântare,
Fac liturghia mea de bun ramas,
Mestecenii, cadelnitând frunzare.

Cu flacara de aur, ca un semn,
Îmi ard faclia în trupeasca-mi ceara;
Si ragusit, al lumii ceas de lemn
Mi-o bate pentru cea din urma oara.

Curând veni-va oaspete de fier,
Pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovaz, muiat în cer,
Cu mâinile lui negre, îl va strânge.

Cântarile-mi nu pot trai cu voi,
Ne-nsufletite palme, reci, straine!
Doar spicele si caii din zavoi
Or sa tânjeasca vesnic dupa mine.

Nechezul lor l-o suge-un vânt, solemn
Jucându-si parastasul într-o seara.
Curând, ah, ragusitul ceas de lemn,
Mi-o bate pentru cea din urma oara.

Erinnerung

Amintire

Rainer Maria Rilke (1875-1926)

Si iarasi astepti, astepti ce pare menit
viata sa ti-o mareasca la nesfârsit.
Astepti ce de alta tarie tine,
ce-i unic, puternic din cale-afara,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculara
pe etajere apun
volumele-n aur si brun.
La tari te gândesti, ce-ai strabatut,
la chipul si la vesmântul
unor femei pe cari iar le-ai pierdut.

Si stii dintr-o data: acesta a fost.
Si te ridici si-n fata vezi spaima,
figura si taina
unor ani ce-au trecut.

Poetul austriac era poetul preferat al lui Lucian Blaga si este initiatorul unei poezii cu substrat filozofic, pornind de la Nietzche.

Poezia "Amijntire" face parte din volumul "Cartea imaginilor" (1902). Poezia este o radiografie a vietii, creata pe o enumeratie larga a lucrurilor traite.

Episoadele vietii sunt reprezentate prin biblioteca in care cartile sunt abia vazute. Pentru fiecare om fiecare episod are rolul unei povesti care poate fi rememorata la nesfarsit. Momentul rememorarilor este cel care anunta stingerea, dar omul nu este constient.

Apar trei denotative cu rol metaforic care ilustreaza moartea:

- spaima - sentiment sustinut de frica, de teama de necontrolat;

- figura, portret, imagine - moartea presupune confruntarea cu propria figura

- taina (sfanta biserica).

Fiinta care a uitat sa traiasca putinele lucruri traite, vazute, prin amintire capata amploare si se dezvolta aproape narativ inj mintea omului.

Ceea ce ramane la capatul cautarii idealului este amintirea incercarilor de a te ridica, inalta spre culmi.

Am citit Rilke, si mi-a placut. Dar mai mult decat aceasta poezie studiata in liceu, mi-a placut "Cantec de dragoste"

Cum sa-mi impiedic sufletul
sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau ?
Cum sa-l inalt deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-as aduna
langa ceva pierdut in intuneric,
Intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,
ce nu se-ndeparteaza
cand adancurile-ti luneca departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioara, pe tine si pe mine,
ne impreuna totusi asa cum un arcus
din doua strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioara suntem instrunati ?
Si ce artist ne tine-n mana lui,
cantec sublim cum altul nu-i ?

10 fapte care demasca prostia

Am primit din nou o leapsa de la Serban cu titlu "10 chestii care demasca prostia".

Fiecare din nou vede prostia intr-un anumit fel, in functie de caracter, de cei 7 ani de acasa, de experientele de viata traite si de "n" factori. Asadar, pentru mine, cele 10 chestii ar fi urmatoarele:

1. ceri unui individ sa fie intr-un anumit fel, cand tu singur nu dai dovada de intelepciune in acel sens si nu afisezi un model corespunzator de urmat

exemplu dimineata la birou: mi/ti se cere o ordine anume in hartii (- eu, tu, si fiecare persoana, are o ordine a sa, o ordine acceptabila -) cand clar acea persoana care cere aceasta ordine nu are nici un fel de ordine. Drept dovada, acum isi face "ordine" ha ha hi, hi hi ha;

2. ai anumite "principii" din mosi stramosi, si nu te adaptezi la noua societate

(exemplu: teorii gen - locul femeii e la cratita, femeia nu are ce cauta intr-un business sau la volan sau chiar intr-un service auto sa repare un motor, femeia trebuie sa fie supusa, etc. - sunt femeie si trebuia sa scriu despre asta; insa astfel de exemple de teorii pot fi in toate domeniile - nu poti sa bei ceva tarie la birou chiar daca este ziua cuiva si te serveste; nu poti sa porti un tricou la fel ca al prietenei tale; nu poti sa bei o bere direct din sticla; nu poti sa mergi cu ea/el la shopping etc etc);

3. iti achizitionezi o masina sau un teren...dar nu ai resursele necesare pentru a investi mai departe in taxe si impozite, in piese de schimb, in carburanti, in arhitectura unui imobil pe acel teren etc si eventual mai intri in mii de datorii desi clar nu vei face fata; (asta ca bancul cu mi-am luat un bmw si am murit de foame apoi)

4. esti fraierit pe fata (de cunoscuti sau de necunoscuti...) si nu ai nimic de spus - bine, ca se intampla o data, si nu ai chef de cearta e acceptabil; dar sa taci de fiecare data nu e ok;

5. afisezi un aer de superioritate, si te dai cel mai bun, si cel mai mare, cand tu nu stii sa vorbesti si sa scrii corect romaneste, si mai mult decat atat nu stii nici tabla inmultirii; si mai mult de atat in societate te lauzi si te bati cu pumnii in piept, iar acasa esti "sub papuc";

6. iti cumperi lucruri de care nu ai nevoie doar pentru ca se poarta, sau pentru ca x are si trebuie sa ai si tu; sau pentru ca e super ieftin si poate candva vei avea nevoie;

mergi in locuri care nu iti fac placere doar pentru ca merge x si trebuie sa pari si tu cult (exemplu: opera, teatru...eventual tu asculti numai guta)

7. te vinzi - si nu te vinzi la modul in care se vinde un fotomodel - caci acolo e alta treaba; te vinzi injosindu-te in fata unuia sau/si altuia pentru a iesi seara cu decapotabila ta sau pentru a avea vila in Dorobanti sa spunem;

8. nu ai personalitate si "faci pe plac" tuturor doar pentru a obtine ceea ce ai nevoie, sau pentru a avansa, sau sau... crezi tot ce ti se spune, cumperi tot ce ti se vinde, faci tot ce ti se cere...

9. intr-o relatie, nu arati ce simti, cand simti; esti indiferent, nu stii sa te porti, nu stii ca pastrezi - sa vii cu noutati; si cand pierzi nici macar nu iti dai seama de ce...

10. nu distingi binele de rau, si faci totul pentru altii, chiar daca este in detrimentul tau sau al celor dragi tie

(exemplu: sa spunem stii ca sora/fratele tau are nevoie de rucsacul tau pentru weekend, dar tu il imprumuti unui prieten pentru weekend, caci nu puteai sa-l refuzi)

Voi ce parere aveti?

Dau leapsa mai departe lui Momo, lui Bughitza si oricui mai vrea.

A la recherche du temps perdu

Drumul romanului modern este deschis de Marcel Proust. Romanul "In cautarea timpului pierdut", aparut in 1916, este o ampla fresca sociala. Cu o infinita rabdare autorul povesteste despre lumea in care traieste personajul sau Marcel. Numele personajului subliniaza tendinta de reconstituire a societatii. Acest detaliu, nume personaj = nume autor, intareste nota subiectiva a romanului.

Tema romanului este timpul subiectiv, personal al lui Marcel; destinul lui Marcel urmarit din copilarie pana la maturitatea deplina.

Evenimentele nu sunt prezentate cronologic; nu actiunea se afla in prim plan, ci modul de receptare a lumii lui Marcel.

In oraselul Combray- loc mitologizat- se intoarce de fiecare data personajul pentru a-si aduna gandurile.

Swann, prietenul mamei sale, este figura dusmanoasa a copilariei. Duminicile copilariei sale erau marcate de mersul la biserica si apoi la o matusa bolnava care ii dadea de fiecare data o madlena inmuiata in ceai. Biserica se numea "biserica Magdalenelor", de aici si obsesia magdalenei.

Mai tarziu, cand il reintalneste pe Swann, Marcel traieste tot ceea ce visase in secret, si anume: intrarea in casele aristocrate.

Marcel se indragosteste de Albertine, dar iubirea lui este posesiva, gelozia distrugatoare. Astfel, Marcel o va tine captiva in apartamentul sau, cat mai departe de lumea care ii starneste gelozia. Iesirea lui Marcel din castelul Guermantes coincide cu moartea Albertinei. In acel moment Marcel recapata toate momentele din timpul lui de iubire cu Albertine.

Adolescent fiind, Marcel priveste cu timiditate la fetele de pe plaja Balbec, de la distanta si fara a indrazni sa le vorbeasca.

Sunt o suma de lucruri pe care omul le uita, insa Marcel reuseste sa recunoasca clipele pierdute: momentul madlenelor, excursia in Venetia, calatoria cu trenul, iesirea din Catedrala San Marco.

Pe langa multe alte preocupari Marcel citeste, doreste sa fie scriitor, comenteaza idei, carti la moda.

Pentru Marcel "durata pura", adica timpul personal, se delimiteaza in momentul in care simte madlena :cucernica" si "senzuala" pe cerul gurii.

Romanul este cladit pe teoria filozofului H. Bergson, anume ca pentru fiecare fiinta timpul trece altfel, caci cel care reuseste sa-si gaseasca timpul personal cunoaste "durata pura". Astfel, pentru Marcel, descoperirea duratei pure ii da sentimentul iesirii din mediocritate.

Fiecare episod sustine drama individuala a unui tanar care se desprinde greu si dramatic de mama sa.

Retrairea celor mai banale sentimente din trecut presupune o reconstituire a istoriei marunte a fiintei. Asadar, ceea ce incearca Marcel Proustsa realizeze de-a lungul intregului roman este ideea ca oamenii, fiind inconsecventi, complecsi,transformandu-se in timp, nu se pot cunoaste cu adevarat decat pe ei insisi. Astfel, ei trebuie sa-si caute timpul subiectiv, personal si sa-l traiasca.

Modul in care recuperezi experiente trecute depinde de capacitatea de reactivare a subconstientului. Proust cladeste timpul narativ pe scurte episoade de recuperare a evenimentelor refulate. Viata lui Marcel se afla intre refulare si defulare.

Recuperarea evenimentelor pierdute recladeste mesajul romanului, roman care cladeste complexul Oedipian. Madlena este asociata feminitatii, cladita pe un paradox "cucernica", cuvioasa, si totodata "senzuala"; iar gustul ei ii declanseaza amintirea altui gust.

Pentru Stefan Gheorghidiu durata bergsoniana reprezinta momentul de groaza in razboi; pentru Fred Vasilescu durata bergsoniana reprezinata dupa-amiaza de august.

Proust pune accent pe retrairea evenimentelor refulate, Camil Petrescu pune accent pe reconstituirea lucida.

(nb: mi-am gasit caietul de literatura cu notitele din liceu si m-am gandit sa le impartasesc cu cititorii mei...mai urmeaza...)

Cetatea Neamt

temnita


















Cetate medievala, construita in timpul lui Petru I Musat(1375-1391), la marginea de nord-vest a orasului Targu Neamt. Este localizate pe stanca Timus, la o altitudine de 480 m, si a fost fortificata de Stefan cel Mare in secolul al XV-lea.

mai multe detalii gasiti pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Neam%C8%9B