vineri, 24 iunie 2011

poezie hermetica

Paul Valery (1871-1945) este un poet profund mistic, contemporan francez cu o viziune marcata de imagini criptice.
Titlul poeziei sale "Cimitirul marin" este un oximoron de ordin metaforic si ne aduce o imagine stranie: marin-marea este asociata vietii, pe cand cimitirul reflecta moartea, perimarea, stingerea. Poetul asociaza paradoxal viata si moartea ca laturi ale existentei.

Poezia are doua planuri: al nefiintei si al constiintei. Prezinta lupta dintre atitudinea pura a constiintei care se retrage in sine, in lumea cugetarii; si cea opusa, impura, a renuntarii la idealul absolut, sub vraja lucrurilor si a vietii in miscare.

Poezia este o sinteza plastica a viziunii pe care eul liric o are in timpul meditatiei sale. Meditatia are loc la amiaza, "amiaza dreapta" sugerand impresia de eternitate. Timpul amiezii este un timp fara limite, un timp infinit, timp al iesirii din istorie, timpul trairilor fascinante.
Sub "calmul acoperis", metafora a cerului, poetul aproape ca s-ar bucura de o protectie a destinului. "Dreapta amiaza" este completata de metaforele "tezaur fix" si "templul Minervei". Acest templu al intelepciunii este un reper pentru ratiune, pentru mintea care mediteaza. In toata aceasta reverie traita in tihna cimitirului exista permanenta constiinta a cunoasterii. Caci, pentru Valery "visu-nseamna - a stii".
Aici poetul vine cu ideea ca moartea este o jertfa adusa zeilor, astfel cimitirul devine un loc de jertfa in numele timpului necrutator, un loc sacramental prin metafora "altar de timp".
Prin faptul ca mor oamenii sunt pedepsiti pentru aroganta lor, metafora "justitie cu spada" fiind o metafora a sortii, a destinului. Moartea este o "catea splendida", cateaua simbolizand sensul imoralitatii.
Eul liric, ca fiinta muritoare, traieste dramatic scurgerea timpului. Sufletul omului este ca Ahile, incapabil sa-si atinga scopul sau, caci atat Ahile cat si broasca ajung in acelasi loc in acelasi timp. Deoarece la scara mare a timpului nu exista acum si dupa, viata si moarte.


“Nu nazui, o, suflete, catre viata nemuritoare, ci
culege tot ce sta-n putinta pamântestii tale
alcatuiri”. PINDAR – Pythice III

Acest prea calm Acoperis, pe care
Trec porumbei, sub pini si morti tresare;
Aci-n amiaza dreapta, mari scântei
Fac marea, marea pururea pornita.
O, dupa-atâtea gânduri – ce ispita.
Sa-ti pierzi privirea-n linisti largi de zei !

Ce pur efort de vagi sclipiri consuma
Orice minuscul diamant de spuma,
Ce pace – pare ca se naste-aci !
Când peste-abis un soare se asterne,
Odrasle pure din lucrari eterne,
Scânteie timpul, Visu-nseamna-a sti.

Tezaur fix, templu-al Minervei(1), masa
De lene si de pace ne-ndoioasa,
Semeata apa, ochiu ce-ascunzi piezis
Atâta somn sub val cu-aprins rasfulet,
Tacerea mea !…O, tu palat în suflet,
Cu solzi de aur mii, Acoperis !

Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape !
Împrejmuit de ochiul meu de ape,
În punctul-acesta urc, cu el ma-nvat;
Si ca spre zei ofranda mea înalta,
Senine strafulgerari îsi salta
Catre-naltimi un suveran dispret.

Cum fructu-si pierde-n desfatari esenta,
Cum îsi preschimba în nectar absenta
În gura-n care piere forma lui,
Inspir aici cenusa-mi viitoare,
Si cerul cânta-n sufletul ce moare
Schimbarea-n zvon a tarmilor verzui.

O, cer frumos, priveste-ma-n schimbare !
Satul de-atâta aspra-nfumurare
Si strania mea lene lepadând,
Ma dau acestor spatii de vapaie;
Peste morminte umbra mea se-ndoaie
Si ma desprind cu pasul ei plapând.

Cu sufletul dat flacarilor prada,
Eu te sustin, justitie cu spada
A razelor în tremur crud si pal !
Te-ntorc pe treapta ta dintâi, senina:
Priveste-te !…Dar ca sa-ntorc lumina,
Ursuze umbre-mi cer salas egal.

Al meu, în mine însumi, numai mie,
Sub inima – izvor de poezie -,
între neant si faptul pur, astept
Ecoul vast al maretiei mele
Fântâna sumbra, rasunând sub stele
De-un gol mereu neîmplinit în piept.

Captiva mincinoasa din frunzare,
Golf lacom de scheletice gratare,
Stii tu, pe ochii-nchisi, de taine grei,
Ce corp m-atrage-n moartea-i lenevoasa,
Ce frunte-l duce-n tarina osoasa ?
Un fulger cade-aici pe-absentii mei.

Închis, sfintit, cu foc fara tulpina,
Fragment de lut´naltat catre lumina,
Îmi place-acest tarâm cu torte-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâta marmora pe-atâtea umbre ;
Peste morminte doarme-un val fidel !

Catea splendida, alunga-nchinatorii
La idoli ! Când cu zâmbet cu pastorii
Îmi pasc încet, misteriose oi,
O turma alba de morminte lente,
Goneste porumbitele prudente,
Visele vane, îngerii vioi !

Aici pe culme, viitoru-i lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Si totu-i ars, surpat, primit din plin
În aer, dintr-o apriga esenta…
Iar viata vasta, beata de absenta,
Amaru-i dulce, spiritul senin.

Ce bine-ascunsi stau mortii-n lut, sub haina
Ce-i încalzeste si le soarbe taina.
Amiaza-n nemiscare. – Amiaza, sus,
Gândindu-se pe sine, se desfata…
Cap împlinit, coroana fara pata,
Eu sunt în tine cel schimbat pe-ascuns.

Tu-n mine doar îti poti contine chinul !
Cainta, teama, sila mea, dezbinul
Sunt zgura diamantului tau mut…
Dar jos, în noaptea lor cea grea de marmori,
Un vag popor la radacini de arbori
De partea ta, alene, a trecut.

Ei s-au topit într-o absenta deasa,
Un lut roscat a supt licoarea groasa,
Iar harul vietii-n flori li s-a prelins !
Ah! Unde-s ale mortilor cuvinte,
Suflarea lor si farmecul fierbinte ?
Azi larva toarce-n ochiul care-a plâns.

Al fetei magulite gingas tipat,
Privirea, dintii, genele cu sclipat,
Fermecatorul sân zvâcnind cu foc,
Sclipirea gurii date fara preget,
Si darul ultim, aparat cu-n deget,
Toate se-ngroapa si reintra-n joc !

Iar tu, tu suflet mare, crezi întruna
Ca visul nu-i asemeni cu minciuna,
Asa cum val si aur sunt aici?
O sa mai cânti tu când vei fi doar aburi ?
Ah ! Toate trec ! Poros, ma scurg pe jghiaburi;
Chiar sfântul neastâmpar va pieri !

O, neagra nemurire aurita,
Consolatore-ngrozitor gatita,
Ce faci din moartea noastra sân matern,
Pioasa cursa, mincinoase buze !
Cel ce cunoaste – cum sa nu refuze
Un craniu vid si râsul lui etern !

Parinti adânci, voi frunti nelocuite,
Ce sub povara gliei azvârlite,
Usorii nostri pasi i-ati confundat,
Adevaratul vierme care roade
Nu-i pentru voi ce stati sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat !

Iubire, sau de mine însumi ura ?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muscatura
Ca zeci de nume, toate, îi convin !
Ei si ! El vede, vrea, viseaza,-atinge !
Îi place carnea mea zvâcnind de sânge
Si, chiar când dorm, visând îi apartin !

O, Zenon !(2) M-ai strapuns cu-acea sageata
Ce zboara si vibreaza, nemiscata !
Din zvon ma nasc, sageata m-a ranit !
Ah, soarele !…Ce umbra ca de broasca
Pe sufletu-n crispare nefireasca,
Ahile cu pasi mari, dar tintuit !

Nu! Haide! Sus! Spre clipa urmatoare !
Tu, corp, zdrobeste-mi forma gânditoare !
Tu soarbe, sân, izvoarele de vânt !
O boare rece, – a marii ce se zbate,
Îmi da iar suflet…Ah! vigori sarate!
M-arunc în val si ies din el cântând!

Da! Mare vasta în delir si lupta,
Tu, piele de pantera, manta rupta
De mii si mii de sori, ca-ntr-un macel,
Tu hidra, de albastra-ti carne beata,
Ce-ti musti întruna coada scânteiata
Într-un tumult cu linistea la fel.

Porneste vântul!… Viata-si cere partea !
Un aer vast îmi frunzareste cartea,
Din stânci pornesc talazuri noi, în jur !
Zburati, orbite file! Valuri clare,
Sfarmati Acoperisul calm pe care,
Ca pasari, pânze ciuguleau azur !

Niciun comentariu: