Rainer Maria Rilke (1875-1926)
Si iarasi astepti, astepti ce pare menit
viata sa ti-o mareasca la nesfârsit.
Astepti ce de alta tarie tine,
ce-i unic, puternic din cale-afara,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.
viata sa ti-o mareasca la nesfârsit.
Astepti ce de alta tarie tine,
ce-i unic, puternic din cale-afara,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.
În culoare crepusculara
pe etajere apun
volumele-n aur si brun.
La tari te gândesti, ce-ai strabatut,
la chipul si la vesmântul
unor femei pe cari iar le-ai pierdut.
Si stii dintr-o data: acesta a fost.
Si te ridici si-n fata vezi spaima,
figura si taina
unor ani ce-au trecut.
Poezia "Amijntire" face parte din volumul "Cartea imaginilor" (1902). Poezia este o radiografie a vietii, creata pe o enumeratie larga a lucrurilor traite.
Episoadele vietii sunt reprezentate prin biblioteca in care cartile sunt abia vazute. Pentru fiecare om fiecare episod are rolul unei povesti care poate fi rememorata la nesfarsit. Momentul rememorarilor este cel care anunta stingerea, dar omul nu este constient.
Apar trei denotative cu rol metaforic care ilustreaza moartea:
- spaima - sentiment sustinut de frica, de teama de necontrolat;
- figura, portret, imagine - moartea presupune confruntarea cu propria figura
- taina (sfanta biserica).
Fiinta care a uitat sa traiasca putinele lucruri traite, vazute, prin amintire capata amploare si se dezvolta aproape narativ inj mintea omului.
Ceea ce ramane la capatul cautarii idealului este amintirea incercarilor de a te ridica, inalta spre culmi.
Am citit Rilke, si mi-a placut. Dar mai mult decat aceasta poezie studiata in liceu, mi-a placut "Cantec de dragoste"
Cum sa-mi impiedic sufletul
sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau ?
Cum sa-l inalt deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-as aduna
langa ceva pierdut in intuneric,
Intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,
ce nu se-ndeparteaza
cand adancurile-ti luneca departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioara, pe tine si pe mine,
ne impreuna totusi asa cum un arcus
din doua strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioara suntem instrunati ?
Si ce artist ne tine-n mana lui,
cantec sublim cum altul nu-i ?
sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau ?
Cum sa-l inalt deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-as aduna
langa ceva pierdut in intuneric,
Intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,
ce nu se-ndeparteaza
cand adancurile-ti luneca departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioara, pe tine si pe mine,
ne impreuna totusi asa cum un arcus
din doua strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioara suntem instrunati ?
Si ce artist ne tine-n mana lui,
cantec sublim cum altul nu-i ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu