momo

sau

strania povestire despre hotii de timp si fetita care le-a inapoiat oamenilor timpul furat

de Michael Ende

un basm-roman,

Stuttgart, 1973

Momo este o fetita de 8 poate 12 ani, care s-a aciuat in ruinile unei teatru. S-a imprietenit repede cu locuitorii orasului si in scurt timp toata lumea care avea probleme mergea la Momo. De ce? Pentru ca Momo stia sa asculte intr-un fel aparte. Nu spunea nimic; nu incuraja, nu radea, nu critica; iar oamenii isi gaseau singuri solutia perfecta pentru problema lor.

"Multe lucruri au nevoie de timp - iar timpul era singurul lucru pe care Momo il avea din belsug."

Copiii din orasel erau cei mai veseli: " Nicaieri nu se puteau juca asa ca la Momo. "

Lui Momo ii placeau povestile...si prietenul ei Gigi ii spune o poveste:

"A fost odată o frumoasă domniţă cu numele de Momo. Umbla îmbrăcată numai în catifele şi mătăsuri şi locuia sus de tot, mai presus de lumea toată, pe un pisc de munte acoperit cu zăpezi veşnice, într-un castel din sticlă multicoloră. Avea tot ce şi-ar fi putut dori cineva, mînca numai felurile cele mai delicioase şi bea numai vinurile cele mai dulci. Dormea pe perne de mătase şi şedea pe scaune din fildeş. Avea de toate ― dar era singură de tot.

Totul din jurul ei, servitorimea, subretele, cîinii şi pisicile, chiar şi florile, toate acestea

nu erau decît imagini în oglindă. Căci domniţa Momo avea o oglindă fermecată, mare şi

rotundă, din argintul cel mai curat. În fiece zi şi în fiece noapte o trimitea afară, în lumea

largă. Iar oglinda cea mare plutea peste mări şi ţări, peste oraş şi cîmpii. Văzînd-o, oamenii

nu se mirau de fel, spuneau doar atît:

― Iată luna.

De fiecare dată cînd se întorcea oglinda fermecată ea revărsa înaintea domniţei toate

imaginile prinse în călătoria sa. Erau unele frumoase şi altele urîte, unele interesante şi altele

plicticoase, după cum se întîmplase. Domniţa îşi alegea cele care îi plăceau, iar pe celelalte le arunca pur şi simplu într-un pîrîu. Cu mult mai repede decît s-ar putea crede, imaginile

oglindite eliberate lunecau înapoi spre proprietarii lor, trecînd prin apele pămîntului. De

aceea se zăreşte întotdeauna propria imagine oglindită ori de cîte ori se apleacă cineva peste o

fîntînă sau o băltoacă.

Am uitat să spun că domniţa Momo era nemuritoare. Nu se privise niciodată pe sine în

oglinda fermecată. Căci cine vede propria sa imagine oglindită în oglinda fermecată, devine

muritor. Domniţa Momo ştia foarte bine acest lucru şi de aceea nu-l făcea.

Prin urmare trăia cu numeroasele imagini din oglindă, se juca cu ele şi se simţea destul

de mulţumită.

Într-o bună zi se întîmplă însă ca oglinda fermecată să-i aducă o imagine însemnînd

pentru ea mai mult decît toate celelalte. Era imaginea unui tînăr prinţ. După ce zări

imaginea, o cuprinse un dor atît de puternic încît voi neapărat să ajungă la el. Ce trebuia însă

să facă? Nu ştia nici unde locuia, nici cine era, şi nu ştia nici măcar numele lui.

Deoarece nu ştia deloc cum să se descurce, hotărî să se privească totuşi şi pe ea însăşi

în oglinda fermecată. Căci se gîndea: Poate că oglinda va duce imaginea mea la prinţ. Poate că

va privi din întîmplare în sus tocmai atunci cînd oglinda fermecată pluteşte pe cer şi atunci va

vedea imaginea mea. Poate că va urmări oglinda în drumul ei şi astfel mă găseşte aci.

Aşadar se privi îndelung în oglinda fermecată şi o trimise în lume cu imaginea ei. Desigur

că în modul acesta devenise acum muritoare.

Vei auzi îndată ce i s-a întîmplat în continuare, dar mai întîi trebuie să-ţi povestesc

despre prinţ.

Se numea Girolamo şi stăpînea o mare împărăţie creată de el însuşi. Unde se afla

împărăţia? Nu era în ziua de ieri şi nici în cea de azi, ci se afla mereu înainte cu o zi în viitor.

De aceea se numea Ţara de Mîine. Toţi oamenii de acolo îl iubeau şi-l admirau pe prinţ. Într-o

bună zi miniştri îi spuseră prinţului Ţării de Mîine:

― Majestate, trebuie să vă căsătoriţi, căci aşa se cuvine.

Prinţul Girolamo n-avea nimic împotrivă, aşadar cele mai frumoase fete ale Ţării de Mîine

fură aduse la palat pentru ca el să-şi aleagă pe una. Toate se gătiseră cit fuseseră în stare mai

frumos, căci fireşte că fiecare dorea să fie aleasă.

Printre toate fetele se furişase însă în palat şi o zînă rea căreia nu-i curgea prin vine

sînge roşu şi cald, ci unui verde şi rece. Lucrul acesta bineînţeles că nu se cunoştea, căci ea

se fardase nemaipomenit de frumos.

În clipa cînd prinţul Ţării de Mîine păşi în marea sală de aur a tronului pentru a-şi face

alegerea, zîna şopti în grabă o formulă magică şi atunci bietul Girolamo n-o mai văzu decît pe

ea şi niciuna alta. I se păru atît de minunat de frumoasă încît o întrebă imediat dacă vrea să

fie soţia lui.

― Cu plăcere, şuieră zîna cea rea, dar cu o condiţie.

― O voi îndeplini, se grăbi să răspundă prinţul Girolamo fără să mai stea să se

gîndească.

― Bine, răspunse zîna cea rea surîzînd alît de dulce încît nenorocitul de prinţ ameţi, timp

de un an de zile n-ai voie să priveşti în sus spre oglinda de argint plutind pe cer. Dacă o vei

face totuşi trebuie să uiţi imediat tot ce-ţi aparţine. Trebuie să uiţi cine eşti în realitate şi

trebuia să intri în Ţara de Azi unde nimeni nu te cunoaşte, şi acolo va trebui să trăieşti ca un

biet şi necunoscut coategoale. Te învoieşti?

― Dacă nu-i decît atît! exclamă prinţul Girolamo. Condiţia e foarte uşoară!

Ce se întîmplase între timp cu domniţa Momo?

Aşteptase şi tot aşteptase, dar prinţul nu venise. Atunci se hotărî să pornească ea însăşi

prin lume pentru a-l căuta. Eliberă toate imaginile oglindite ce o înconjurau. Apoi porni

singură de tot, încălţată în pantofiorii ei gingaşi, plecînd din castelul de sticlă multicoloră,

prin munţii înzăpeziţi, coborînd în lume. Trecu prin tot felul de ţări pînă ce ajunse în Ţara de

Azi. Pantofiorii i se tociseră şi acum era nevoită să umble desculţă. Oglinda fermecată purtînd

imaginea ei continua însă să plutească în înălţimi peste lumea toată.

Într-o noapte prinţul Girolamo şedea pe acoperişul palatului său de aur şi juca table cu

zîna cea cu sîngele verde şi rece. Deodată o picătură micuţă căzu pe mîna prinţului.

― Începe să plouă, spuse zîna cu sîngele verde.

― Nu, răspunse prinţul, nu se poate, nu-i nici un nor pe cer.

Privi în sus, drept spre marea oglindă fermecată din argint ce plutea acolo sus. Zări

atunci imaginea domniţei Momo şi văzu că plînge şi că una din lacrimile ei căzuse pe mîna

lui. În aceeaşi clipă îşi dădu seama că zîna îl înşelase, că în realitate nici nu era frumoasă şi

că avea în vine doar sînge verde şi rece. Domniţa Momo era cea pe care el o iubea.

― Ţi-ai călcat făgăduiala, spuse zîna verde, iar faţa i se schimonosi semănând cu un

şarpe, şi acum trebuie să-mi plăteşti!

Cu degetele ei lungi şi verzi îl prinse pe prinţul Girolamo, rămas încremenit locului, îşi

vîrî mîna în pieptul lui şi-i făcu un nod în inimă. În acea clipă el uită că era prinţul Ţării de

Mîine. Plecă din castelul său şi din ţara sa ca un hoţ în timpul nopţii. Umblă mult prin lume pînă ce ajunse în Ţara de Azi unde trăi de atunci înainte ca un biet şi necunoscut neisprăvit,

numindu-se doar Gigi. Singurul lucru ce-l luase cu sine era imaginea din oglinda fermecată.

De atunci înainte aceasta rămase goală.

Între timp se zdrenţuiseră şi hainele din catifea şi mătăsuri ale domniţei Momo. Acum

purta un surtuc bărbătesc vechi şi mult prea mare, împreună cu o fustă din petice colorate.

Locuia într-o ruină străveche. Aci se întîlniră cei doi într-o bună zi. Domniţa Momo nu-l recunoscu

însă pe prinţul din Ţara de Mîine, căci acum era doar un biet coate-goale. Nici Gigi n-o

recunoscu pe domniţă, căci nu mai arăta deloc ca o prinţesă. În nenorocirea lor comună cei

doi s-au împrietenit şi se consolau reciproc.

Într-o seară cînd oglinda fermecată din argint, goală acum, plutea din nou pe cer, Gigi

luă imaginea oglindită şi i-o arătă lui Momo. Ajunsese foarte mototolită şi se mai ştersese, dar

domniţa îşi dădu seama imediat că era propria ei imagine trimisă pe vremuri în lume. Iar

acum recunoscu şi sub masca sărmanului coate-goale pe prinţul Girolamo pe care-l căutase

mereu şi de dragul căruia devenise muritoare. Îi povesti totul lui Gigi.

Acesta clătină însă trist din cap şi spuse:

― Nu pot înţelege nimic din tot ce-mi spui căci în inima mea e un nod, aşa că nu-mi mai

pot aminti nimic.

Atunci domniţa Momo îşi duse mîna pe pieptul lui şi-i deslegă încetişor inima înnodată.

Deodată prinţul Girolamo îşi aminti cine era şi unde era ţinutul său. O luă de mînă pe

domniţă şi plecă cu ea departe ― spre meleagurile unde se află Ţara de Mîine.

După ce Gigi sfîrşi povestea, tăcură amîndoi o vreme, apoi Momo întrebă:

― Au devenit soţ şi soţie mai tîrziu?

― Cred că da, spuse Gigi, ― mai tirziu.

― Şi au murit între timp?

― Nu, spuse Gigi hotărît, din întîmplare ştiu asta cu precizie. Oglinda fermecată te face

muritor numai dacă priveşti singur în ea. Dacă privesc însă cîte doi împreună spre ea, devii

nemuritor. Şi chiar aşa au făcut amîndoi.

Luna se ridicase mare şi argintie peste pinii întunecaţi făcînd să lucească tainic vechile

pietre ale ruinei. Momo şi Gigi şedeau tăcuţi alături privind îndelung în sus spre ea, iar

amîndoi simţeau foarte limpede că în timpul acelei clipe erau nemuritori."

----

Intr-o zi, in oraselul lui Momo au intrat oamenii cenusii.

"Mai înainte oamenii veneau cu plăcere la Momo pentru ca ea să stea să-i asculte. Totodată se regăseau pe ei înşişi, dacă înţelegeţi ce vreau să vă spun. Acum nu-i mai interesează însă aşa ceva. Mai înainte oamenii veneau de asemeni cu plăcere ca să asculte ce povestesc. Totodată se uitau pe sine. Nici aşa ceva nu-i mai interesează acum, N-au timp pentru aşa ceva, aşa spun. Nici pentru voi nu mai au timp. Vă daţi seama? E foarte straniu? E foarta straniu pentru ce nu mai au timp!" spune Gigi.

Oamenii cenusii furau timpul oamenilor din oras. Desfasurau o activitate neobisnuita: ii faceau sa economiseasca timp, pe care ei si-l insuseau. Doreau sa stapaneasca lumea.

Momo a simtit ca ceva nu este in regula si a inceput sa mearga pe la toti prietenii ei sa vada ce se intampla cu ei; si fara sa stie, se impotrivea astfel planurilor oamenilor cenusii.

Mi-a placut in mod deosebit intalnirea lui Momo cu maestrul Ora, si discutia lor cu privere la viata si moarte, la timp si spatiu...

Momo petrece o singura zi in imparatia maestrului Ora, pe cand in orasel trece 1 an.

Intoarsa la amfiteatru Momo isi cauta prietenii si nu intelege de ce toata lumea s-a schimbat asa. Toata lumea este de nerecunoscut: copiii, prietenul Gigi....

Ajutata insa de maestrul Ora, in final Momo reuseste sa redea oamenilor timpul inapoi.

*

"Pe cel ce nu-l poti invinge, sa ti-l faci prieten."

*

ghicitoare:

"Într-o singură casă locuiesc trei fraţi

Dar se prezintă diferit îmbrăcaţi.

Şi dacă vrei să-i deosebeşti

Pe fiecare cu ceilalţi l-asemuieşti.

Primul nu-i aci, abia va veni.

Nici al doilea nu e, căci o şi porni.

Doar al treilea e aci, dintre ei cel mai mic,

Şi fără el ceilalţi n-ar fi chiar nimic.

Totuşi al treilea, de care se vorbeşte,

Există fiindcă primul soseşte

Şi totul astfel se petrece

Cînd primul în al doilea trece

Şi se produce o preschimbare.

Numai atunci mezinul apare,

De vrei să-l prinzi însă, nu izbuteşti

Căci tot pe unul din ceilalţi nimereşti.

Spune-mi acum: Sînt cei trei, doar unul?

Sau sînt numai doi? Sau poate niciunul?

De vei putea să mi-i spui pe nume

Vei şti cine sînt atotputernici în lume.

Stăpînesc împreună împărăţia cea mare

Fiind ei înşişi chiar ea. Cine sînt ei oare?"

*

"Dacă oamenii ar şti ce e moartea nu s-ar mai teme de ea. Iar dacă nu le-ar fi frică de

moarte nimeni n-ar mai putea vreodată să le fure timpul vieţii."

*

"Dacă într-adevăr doreşti, atunci trebuie să ştii să aştepţi."

*

"cel mai primejdios eveniment ce ţi se poate întîmpla în viaţă este împlinirea unor visuri şi dorinţi fierbinţi"

*

"La început nu prea bagi de seamă. Într-o bună zi nu mai ai chef să faci nimic. Nimic

nu te mai interesează, eşti plictisit. Iar indispoziţia nu dispare, se statorniceşte şi creşte

mereu. Se înrăutăţeşte de la o zi la alta, de la o săptămînă la alta. Te simţi tot mai prost

dispus, tot mai gol pe dinăuntru, tot mai nemulţumit cu sine şi cu lumea întreagă. Pe urmă

treptat dispare chiar şi acest sentiment şi nu mai simţi nimic. Devii indiferent şi cenuşiu,

lumea ţi se pare străină şi nu te mai priveşte întru nimic. Nu mai există nici un fel de furie şi

nici entuziasm, nu te mai poţi bucura şi nici întrista, uiţi cum să rîzi şi cum să plîngi. Atunci

s-a făcut frig înlăuntrul tău şi nu mai poţi iubi nimic şi pe nimeni. Odată ajunsă atît de

departe boala a devenit incurabilă. Nu mai există nici o cale de întoarcere. Rătăceşti cu faţa

goală şi cenuşie, ai devenit de o seamă cu domnii cenuşii înşişi. Ba ai devenit chiar unul

dintre ei. Boala se numeşte: Plictiseala de moarte."

*

"petrecerea fu atat de vesela cum numai oamenii saraci se pricep"

*

raspuns la ghicitoare: cei trei frati: trecut, prezent si viitor;

imparatia lor: timpul

casa in care locuiesc: lumea